Istoria ”tactică și melancolică” a primului titlu al fotbalului giuleștean

Echipa de fotbal Rapid București a câștigat pentru prima dată titlul de campioană națională, la seniori, în anul 1967. Pe data de 11 iunie a acelui an, formația rapidistă a terminat la egalitate, 0-0, în deplasarea de la Ploiești, cu Petrolul, obținând astfel punctul necesar și suficient pentru titlul de campioană.

Cum s-a ajuns însă aici, înseamnă o poveste frumoasă și inedită. Brazilia câștigase Campionatul Mondial de fotbal din 1962, prestând un joc încântător, într-un sistem nou, cu patru fundași, doi mijlocași și patru atacanți. Doi ani mai târziu, Federația Română de Fotbal a decis să experimenteze implementarea acestui sistem și în fotbalul nostru, unde încă se practica o așezare învechită, cu 3 fundași, doi mijlocași și cinci atacanți.

Cu această problemă a fost însărcinat antrenorul federal Emerich Vogl, cel care a efectuat un studiu asupra echipelor românești și s-a oprit la Rapid, deoarece i s-a părut că are jucătorii cei mai potriviți pentru a face față noilor exigențe. Emerich Vogl se baza în special pe viteza de reacție a celor două extreme rapidiste, Bebe Năsturescu și Teo Codreanu, considerați de marele antrenor drept jucători-cheie pentru acest plan.

Așa a început Rapidul, din 1964, să practice acest sistem novator pentru fotbalul românesc, Emerich Vogl devenind consilier tehnic al formației giuleștene. De curând am găsit un caiet cu însemnări și observații personale ale marelui antrenor, cu privire la etapele parcurse și la dificultățile întâmpinate până la implementarea totală a sistemului 4-2-4. Consemnările respective sunt de o valoare inestimabilă, demonstrând că titlul obținut de Rapid în 1967 nu a fost o întâmplare, ci, mai degrabă, rodul unei munci care a îmbrăcat, fără exagerare, caracter științific.

După acel 0-0 de la Ploiești, Rapidul a devenit în premieră campioană națională, sub comanda antrenorilor Valentin Stănescu și Victor Stănculescu, supervizați de Emerich Vogl.

Povestea este savuroasă și din punct de vedere al manifestării euforiei suporterilor, care are și ea o doză de sudamericanism. Din Gara de Nord, în acea duminică a fericirii, a plecat un tren special, cu numărul 5201, având în compunere 14 vagoane încărcate până la refuz de suporteri. O altă coloană de mașini a ajuns la Ploiești înainte de fluierul de start, făcând ca galeria giuleșteană să fie superioară celei a echipei gazdă.

Suporterii rapidiști au intrat pe gazon la finalul meciului, pentru a se bucura alături de idoli. Trei iubitori ai echipei, profesorul de muzică Popovici Vavilă, inginerul Ion Nasta și Ion Chiru, dispecer la Ministerul Industriei Ușoare au înmânat o cupă de cristal, alb-vișinie, drept trofeu pentru recompensa câștigării campionatului.

Autobuzul echipei, un TV cu numărul de înmatriculare 31-B-1150, a fost înconjurat de suporteri care l-au transformat într-un veritabil car alegoric. Cu oameni ciorchine pe scări și pe plafon, mijlocul de transport a ”scăpat” cu mai multe locuri în care tabla i-a fost îndoită, după bucuria oamenilor care iubeau Rapidul.

Un alt moment aparte s-a produs la trecerea peste o cale ferată, unde mașina rapidiștilor s-a oprit la barieră. Mecanicul trenului accelerat de pe ruta București – Arad i-a recunoscut pe jucătorii campioni și i-a salutat cu trei fluierături prelungi ale locomotivei. 

Așa a fost atunci, o poveste care pare desprinsă din altă lume, dar care este sută la sută reală. Redacția CS Rapid București și-a propus, pas cu pas, să recupereze fantastica istorie a clubului giuleștean, așa că în curând vă mai pregătim încă două povești uluitoare, din fotbal și din rugby.

Rămâneți aproape de CS Rapid București! 

Lasa un comentariu