Poveste! Alexandru Apolzan și cei trei ani la CFR București

Deoarece activitatea sportivă este suspendată pe termen nelimitat, avem timp de povești. Așa că azi vă propunem una inedită, cu un mare fotbalist român, dar prea puțin cunoscut: Alexandru ”Piți” Apolzan. Considerat primul libero din fotbalul mondial, elegantul stoper a anticipat apariția de mai târziu, sub comanda lui Helenio Herrera, a acestui post într-o echipă de fotbal.

Sibian la origini, acesta a venit după război în Capitală, în căutarea unei echipe și a unui loc de muncă. A ajuns la CFR București, după ce jucase inițial la o echipă de fabrică, ”23 August” București. În amintirile sale, Apolzan scria că în vremea aceea CFR avea o superechipă cu Sadowski în poartă, Ghiurițan, Mari, Mihăilescu, Urechiatu, Socec, Lungu, Bazil Marian, Ionică Bogdan, Radu Florian, Filote, Tănăsescu și așa mai departe. Antrenor, la venirea lui Apolzan în Giulești fusese ungurul Markos, care l-a remarcat pentru calitățile sale fizice, dar și pentru apetența pentru fotbal. Apoi a venit la echipă Coloman Braun Bogdan însă Apolzan nu și-a găsit prea des locul de titular.

Între 1946 și 1949, pentru CFR București, Apolzan a strâns 60 de jocuri pe prima scenă a țării, marcând un gol. A fost ”racolat” de un fost coleg de la Sibiu, Cârlig, cu care venise împreună la București, și dirijat către CCA, echipa armatei. Totul s-a petrecut după o ieșire a jucătorilor la baia centrală, obicei foarte obișnuit în acea vreme.

Apolzan avea o detentă deosebită și lovea mingea perfect cu ambele picioare. Prin jocul s-u l-a ”anunțat” pe Beckenbauer, iar Belodedici amintea de ceea ce făcea Apolzan în anii de după război. Nu a avut publicitatea vedetelor de după, deoarece în acele vremuri în care societatea se reașeza, după conflagrația mondială, fotbalul nu era o prioritate.

Alexandru Apolzan, cu toate că s-a consacrat la CCA Buxurești, nu a uitat niciodată atmosfera din Giulești, ori faptul că jucătorii ceferiști jucau șah pe iarbă, înainte de antrenamente.

A jucat de 22 de ori în echipa națională a României fiind considerat, în timpul său, la același nivel cu fundașii echipelor care câștigau titlurile mondiale și olimpice.