O poveste adevărată despre rapidiști

Cu voia dumneavoastră, stimați cititori-rapidiști, ”alunecăm” un pic de la stilul oficial, sobru, pentru a vă prezenta o întâmplare reală, legată de Rapid și de oameni care au iubit sau iubesc aceasta echipa.

Ștefan Costescu era un tânăr care și-a început cariera de feroviar, intrând în școala CFR din București în 1923, anul în care se năștea și Rapidul nostru. Împreună cu colegii săi, a asistat, în potcoava Grantului la formarea echipei, cochetând chiar ș cu jocul la antrenamentele de după cursuri.  După absolvire,  detașările repetate, în interesul serviciului, în diferite stații din țară, aveau însă să-l țină, fizic, departe de Giulești. A avansat in cariera profesională, și-a întemeiat o familie, iar copiii lui au crescut printre liniile de cale ferata. Se întorceau acasă negri, după ce jucau ascunsa prin tenderele locomotivelor cu aburi, iar vara mergeau in plimbări lungi, pe șine, cu revizorii de cale. Serile le petreceau făcând concursuri de viteză cu telegrafiștii Morse din stațiile vecine, iar diminețile își exasperau mama urcând sau coborând din mers în marfarele greoaie care îi duceau la școală.

Matei Costescu, unul din băieții săi, a decis, în mod natural, să urmeze aceeași meserie și a reușit la Facultatea de Exploatare Feroviară, unde a început, cu entuziasm, primul an de studiu, în care a fost nelipsit și la toate meciurile Rapidului, de acasă sau din deplasare.  Bucuria nu avea să dureze foarte mult pentru că în anii aceia tulburi, capul familiei Ștefan Costescu, la acel moment șef de stație, a fost concediat din CFR de către politrucii comuniști, pentru că ar fi fost „sluga regelui și a elementelor reacționare”, singura sa vină fiind aceea de a fi făcut serviciu în Gara Regală Sinaia, exact în perioada în care legionarii l-au asasinat pe primul ministru I.G. Duca.  Aproape imediat, Matei Costescu este exmatriculat de la Politehnică, iar familia traversează o perioadă foarte dificilă, din toate punctele de vedere.

Ștefan Costescu își așază în cui uniforma elegantă de șef de stație, cu care se mândrea foarte tare, și nu se sfiește ca, în fiecare dimineață, cu un ferăstrău sub braț, să se prezinte la porțile fabricii de cherestea din Roșiorii de Vede (jud. Teleorman), pentru a munci să-și întrețină familia. Cu o parte din acești bani, Matei reușește să se întrețină la Facultatea de Matematică din Timișoara, unde a fost admis după ce folosise tertipul, foarte periculos de altfel, de a-și ascunde „originea nesănătoasă” de ochii vigilenți ai comuniștilor.

După ani, când marea reabilitare a început, Matei a fost invitat să-și reia cursurile politehnice, dar nu a mai profesat niciodată ca inginer, rămânând profesor de matematică. Pasiunea pentru Rapid București a rămas și ea, nealterată, fiind dublata de o altă pasiune mistuitoare: motociclismul.  În acea perioadă, popularul joc Pronosport, propunea un premiu inedit: dacă bifai pe buletin zero rezultate corecte, atunci primeai drept premiu… o motocicletă.

Matei Costescu a încercat să ”joace la zero”, țintind premiul care, cu siguranță, i-ar fi adus o satisfacție enormă, mai presus decât orice altă miză financiară. Numai că, să ”greșești” toate cele 13 meciuri de fotbal care erau înscrise în ofertă, nu era un lucru tocmai ușor.  De pomină a rămas o întâmplare desprinsă parcă din povești, dar care este, sută la sută, veritabilă.

Echipa de fotbal Rapid București nu traversa o perioadă foarte bună la acea vreme. Meciul giuleștenilor era în oferta Pronosport, iar profesorul rapidist și-a făcut unele calcule simple. A ales cu grijă „pe invers” rezultatele celorlalte echipe, dar ajuns la pronosticul Rapidului, a jucat mizând pe victoria giuleșteană, dar cu scopul de a pierde acel meci de pe bilet, cu gândul la ”0”-ul echivalent cu o motocicletă. Stupoare însă, la colectarea rezultatelor. Matei Costescu avea 12 meciuri greșite intenționat. Al 13-lea, cel care ieșise conform rezultatului din teren, era tocmai al Rapidului. Nu e nimic nou sub soare, nu?  Rapidulețul îți strica toate calculele când ți-e lumea mai dragă. Indiferent daca ești rapidist sau nu!

Jovial, regretatul dascăl tot a găsit motive de bucurie, deoarece echipa sa de suflet a început revirimentul cu acel meci, așa că motocicleta ratată din cauza victoriei rapidiste a fost dată uitării.

Interesant este că, peste ani pasiunile familiei s-au transmis următoarei generații. Fiul său Dan M. Costescu s-a interesat de aceleași lucruri care au luminat viața ascendenților săi: calea ferată, motocicletele și Rapid București.

Acesta a absolvit Facultatea de Transporturi din cadrul Universității Politehnica București, apoi a lucrat în domeniul ingineriei de vârf în Romania și în străinătate, pentru ca în 2014, după o carieră frumoasă în management, să fie selectat de un consorțiu de firme de specialitate, ca Director General (CEO) la Căile Ferate Române. În noiembrie 2015 este învestit ca Ministru al Transporturilor, funcție de unde are și o contribuție la dezvoltarea proiectului pentru noul stadion ”Valentin Stănescu – Giulești”.

Iubește Rapidul și este văzut, în mod regulat pe Giulești, de cele mai multe ori însoțit de fiul său Matei.

Despre motociclete, putem spune că pasiunea tatălui a fost ridicată la rang de artă de fiu. El a participat în 2009 la celebrul raliu Paris – Dakar, in cadrul unei echipe britanice, Desert Rose Racing, dar reprezentând culorile României,  al cărui campionat îl și câștigase în acel an, la motocros.

Spre sfârșitul raliului  motorul a început să-i facă probleme și, in penultima zi, după 17 zile și peste 10.000 de km parcurși pe pământ European și African, motocicleta sa a refuzat să pornească. Și-a petrecut toata noaptea cu mecanicii, desfăcând motocicleta in bucăți, montând și demontând de doua ori motorul acesteia, până când dimineața la ora locală 5, verdictul tuturor mecanicilor din bivuac a fost clar:  Era nevoie de un alt motor, nou însă nimeni nu avea așa ceva disponibil!  Traducerea situației era abandon și descalificare în chiar ultima zi de concurs.

Dar Dan M. Costescu nu s-a oprit și a solicitat organizatorilor să ia startul fără motor, adică să împingă motocicleta prin nisipul afânat în care piciorul se înfunda până la gleznă. I-a luat 4 ore pentru a parcurge 6 kilometri echipat regulamentar, cu cască și mănuși, la o temperatură de peste 45 de grade Celsius, dar a ajuns la finiș, iar acum este deținătorul plachetei uneia din cele mai dure competiții de pe glob, raliul Paris-Dakar „Heroes-Legend”.

Care ar fi morala și care ar fi tâlcul acestei povești de familie care începe de la bunic, continuă cu tatăl și se fructifică în performanțele deosebite ale fiului?   Păi cam asta înseamnă și Rapid. O poveste de viață, cu pasiuni si valori transmise din generație în generație, o poveste în care câteodată nu s-au parcurs cele mai favorabile perioade, dar orice greutăți au fost depășite cu perseverenta dar si cu zâmbetul pe buze și cu fair-play.

Mai sunteți pesimiști cu privire la viitorul, fotbalistic și nu numai, al spiritului rapidist? Dacă încă mai aveți în minte imagini care nu vă dau pace, gândiți-vă la motocicleta ratată de Costescu-senior, dar și la motocicleta împinsă peste linia de finiș, de Costescu-junior.